Arhiva mesaje pentru Februarie, 2009

Istoric

Istoria panoului de lemn incepe cu sarcofagele egiptene vechi de cateva mii de ani, continua cu pictura portabila, apoi cu panourile pictate in encaustica; in Evul Mediu a avut o si mai larga utilizare: icoanele bizantine pe lemn.

Momentul de varf in care panoul are cea mai larga folosinta este atins in Sudul Europei intre secolele 14-15. In Renastere ramane suportul de baza pana in anul 1500, chiar daca mai apare si panza.

In secolul nostru, lemnul continua sa fie folosit, desi in proportie mult mai redusa fata de numarul enorm de tablouri pictate pe panza. Lemnul este un organism care se modifica neincetat. Substanta sa lemnoasa este compusa din fibre lungi.

Lemnul brut contine ~ 40 % apa. Un arbore viu cuprinde apa sub 2 forme:

• de impregnare
• libera; aceasta apa se pierde curand dupa taierea arborelui, insa, apa de impregnare se pierde lent si este insotita de modificari ale dimensiunilor lemnului. Un arbore, chiar daca este transformat in panou, mai poate cuprinde apa ani de zile dupa taiere; in proportie de pana la 10% sau mai mult, de unde rezulta efectul foarte suparator numit “lucreaza”. Cu cat lemnul este mai vechi si mai uscat, cu atat “lucreaza” mai putin.

Deformarile lemnului

• tangentiale sau in latime (care sunt foarte accentuate, putand sa atinga un procent de pana la 10 %)
• radiale (care sunt slabe)
• axiale sau in lungime (care sunt foarte reduse, aproape nule)

Alegerea lemnului

Cele mai bune esente de lemn sunt:

• stejarul (datorita durabilitatii si duritatii lui)
• mahonul (extrem de dur, poros si care prin uscare nu-si schimba volumul)
• castanul
• cedrul
• chiparosul

Esentele mai moi, mai putin supuse deformarilor, dar mai atacate de viermii xilofagi sunt o alta sursa de suporturi bune:

• tei
• plopul alb, cu pori fini

Fasonarea lemnului

Cel mai bun sistem de fasonare este acela in care cercurile anuale ale arborelui au centrul dispus pe cat se poate spre unul din canturile (marginile) scandurii.

Fierberea

Este un mijloc preventiv impotriva crapaturilor, incovoierilor si putrezirii lemnului. Metoda de baza e fierberea in apa curata; alte metode preconizeaza fierberea intr-o apa in care s-a introdus putin ulei, urmata de uscarea lenta sub presa.

Uscarea

Cu cat lemnul este mai indelungat uscat cu atat devine mai inert.

Imbinarea

Imbinarea scandurilor panoului poate fi facuta in mai multe feluri. Se pot imbina prin simpla alaturare a canturilor sau prin suprapunerea partiala.  La asa numita imbinare prin langheta (sau prin cep si scobitura), marginea unei scanduri este taiata in forma literei U, iar a celeilalte este subtiata pana intra in cavitatea primeia.

Exista si o imbinare prin cep fals, ascuns, in care se recurge la scobirea in canturile fiecarei scanduri a unor cavitati de forma aceleiasi litere U, unde sunt introduse stinghii subtiri, pe masura respectivelor cavitati.

In Evul Mediu lipirea se facea cu clei de caseina obtinut din branza si var si cu clei animal. Cel mai bun fiind primul.

Modul de dispunere a cercurilor anuale

Modul de dispunere a cercurilor anuale de crestere are diverse repercursiuni asupra lemnului.

A - la modul prezentat in imaginea “A” nu se produc deformari sesizabile.

B - la modul prezentat in imaginea “B” apar incovoieri inestetice.

C - la modul prezentat in imaginea “C” cu o curbura continua, starea picturii nu este grav periclitata.

Consolidarea panoului de lemn

Panourile se incovoaie, nu intotdeauna simetric. Au fost elaborate diverse sisteme de consolidare si de prevenire a acestor efecte:

• traversele
• cadrul fix de lemn
• sasiul cadru
• parchetajul

Primele doua tin de competenta pictorului, iar ultimele doua tin de competenta restauratorului.

Suporturile rigide

Piatra

Marmura

Marmura placata a slujit ca suport aproape pana in zilele noastre. A fost des folosita in pictura rusa a secolului XVIII si XIX si in arta chineza.

Ardezia

Ardezia i-a slujit lui Rubens la realizarea a 3 compozitii importante.

Piatra

Este probabil suportul ideal al picturii, este cel [...]

(continuare articol la Suporturi rigide)

PENITA

- instrument pentru desen, metalic, terminat cu un varf ascutit, care permite scurgerea cursiva a cernelii si producerea de linii variate ca grosime si expresivitate.

- utilizata pentru scris si desen.

Stramosii ei sunt penita de bronz, argint, aur. Penita moderna apare abia la sfarsitul secolului al XVIII-lea. In secolul al XIX-lea s-au fabricat uneori penite cu forme excentrice, care aminteau silueta unei maini sau a unui craniu, a unei lanci, aceste modele fiind mai importante pentru vechii caligrafi.

Desi penita lasa urme mai ferme, mai putin “calde” decat alte stravechi pene, este folosita curent de majoritatea artistilor moderni si contemporani.

Pictorii isi aleg suporturile cu grija, ele fiind implicate atat in expresia, cat si in durabilitatea operei lor. Suportul reprezinta osatura tabloului, la fel cum pictura si vernice-ul final ii reprezinta carnea si pielea.

Astazi suportul preferat al pictorilor care lucreaza in culori de ulei este panza.

Suporturile sunt multitudinea de materiale peste care se poate picta, de regula, prin intermediul unui grund sau macar a unei simple impregnari. Specialistii le clasifica dupa gradul lor de suplete in:

1. rigide
2. semirigide
3. flexibile

Suporturi rigide:

• piatra
• tencuiala
• metalul
• sticla
• lemnul

Aceste suporturi rigide ofera rezistenta mare in timp, iar protectia pe care i-o dau stratului de culoare este excelenta. Se considera ca acestea favorizeaza in cel mai inalt grad durabilitatea materiei picturale.

Suporturi semirigide:

• hartia maruflata pe panza
• carton
• pergament
• panza maruflata pe o alta panza

Situate undeva intre o rigiditate ca cea a lemnului si supletea panzei sau a hartiei. Numarul suporturilor semirigide este mic

Suporturi flexibile:

• hartia
• panza

SANGUINA (lat. sanguis - sange)

- oxid natural de fier - varietate teroasa, de un rosu temperat, care se foloseste din antichitate pana in zilele noastre. Cea mai cautata sanguina antica si medievala a fost oxidul de fier numit sinopia. In epoca moderna termenul denumeste in mod curent batoanele de sanguina utilizate pentru desen.

- tehnica a desenului constand din folosirea batoanelor de sanguina a caror culoare roscata, de nuante diferite, precum si moliciunea, supletea si posibilitatea de corectura le fac deosebit de indicate pentru schite si studii.

Desene in sanguina se intalnesc incepand din secolul XV, in Italia (la Michelangelo, Leonardo da Vinci, Rafael), in Tarile de Jos (la Rubens), in Franta (la portretistul F. Clouet).

In secolul al XVIII, sanguina dobandeste o mare raspandire la pictorii rococo-ului (Watteau si Boucher), in special in schitele de nuduri, datorita calitatii sanguinei de a reda cu delicatete culorile carnatiei.

In Romania, Pallady a folosit, uneori, sanguina.

(fr. sanguine; it. sanguigna; germ. Rotel; engl. red chalk, sanguine)